MARCEL TOP SHAMANOREGIZOR

AMADEUS LA OPERA NATIONALA BUCURESTI stagiunea 2011-2012 regia Marcel Top

2012-01-22T18:56:00.000-08:00

Cronica a spectacolului "Amadeus",aparuta in "Curentul International" si "New York Magazine"AMADEUSREGAL MARIUS BODOCHI LA OPERA NAŢIONALĂ BUCUREŞTI (urmatoarea reprezentatie 1 februarie 2012 orele 18-30)autor: Mihaela DordeaMozart şi Salieri…Inocenţă şi păcat. Ispăşire… De secole, milenii chiar, creştinismul îşi susţine teoria despre păcat, cea cu oaia rătăcită şi răscumpărarea prin penitenţă. Cu siguranţă, este o metodă evoluată faţă de modul păgân de a simţi, a practica şi mai ales a sancţiona păcatul. Mă întreb dacă nu cumva, practicile exterioare impuse de penitenţa creştină gen mătănii, rugăciuni, post, nu oferă acestei operaţiuni un aer de contract, de „do ut des”, un fel de târg , de aranjament formal. Sigur, există şi aici remuşcare şi părere de rău, altfel ele nu ar avea nici loc şi nici rost.Totuşi, penitenţa reală, cea care se naşte din conştiinţa că ai greşit, că ai săvârşit un păcat faţă de lume, faţă de tine însuţi, este chinul tantalic de a răbda. Astfel de „plăţi” nu sunt nici catalogate, nici tarifate în coduri. Răscumpărăm suferind. Noi, în noi, cu noi, pentru noi înşine.Suferinţa răscumpărării nu are limite prestabilite. Sorocul ispăşirii nu este ca în canoanele creştine, împlinirea unui anume stoc de acţiuni, catehisme legiferate şi tarifate, nu! Termenul este cu totul altul! Durata genului de ispăşire lăuntrică poate fi de o zi, o lună, un an sau o viaţă. Pentru că niciodată nu putem şti când vine acel moment în care cel ce ştie care e vina şi câtă, iartă.În lista martiriurilor posibile, acest tip de ispăşire este cel mai dramatic şi da, cel mai nobil.Iată cu ce ne întâlnim în spectacolul prezentat de Studioul Experimental de Opera şi Balet „Ludovic Spiess” din cadrul Operei Naţionale Bucureşti, în colaborare cu Fundaţia Ileana Mustatză, pe textul lui Peter Schaffer, „ AMADEUS”, în regia unui tânăr artist care a impresionat prin viziunea pătrunzătoare în sufletul şi mintea umană, atât de întortocheate, Marcel Ţop.Se vorbeşte despre un destin necruţător al lui Mozart. Despre o viaţă frântă prea devreme în condiţii pe care nu le vom elucida poate niciodată.Drama însă nu se consumă aici şi acum, la moartea compozitorului. Drama începe odată cu primele sale compoziţii ascultate de Salieri, compozitor care poate, deşi îi este greu, să recunoască valoarea tânărului său confrate, dar se luptă cu tentaţia de a-l distruge. Şi o face treptat, treptat. Cel puţin aşa spun gurile rele ale vremii. Drama însă va ajunge la apogeu după ce Mozart nu va mai fi. Pură geometrie emoţională, generatoare de sensuri morale.Moartea e prin natura ei ceva senzaţional, în comparaţie cu cotidianul vieţii obişnuite. Salieri reuşeşte o inversare categorică de situaţii. Ceea ce se întâmplă cu el după ce se consumă moartea lui Mozart devine cu adevărat senzaţional. Efortul de a trece, de a supravieţui, măcinat de spaime şi rătăciri , de lupta lăuntrică, cu tine însuţi pentru o ispăşire numai de tine ştiută, devine un efort moral de fiecare clipă, un efort dramatic, senzaţional. Şi Marius Bodochi, exprimă toate aceste stări, într-o evoluţie de excepţie, făcând un Salieri dramatic, ironic, înspăimântat, pierdut uneori în căutarea unui răspuns…Oare îl va găsi vreodată?În Amadeus avem de-aface cu un Salieri hărţuit de îndoieli, de disperare, în anumite momente, dar dureros de conştient de neputinţa sa ca individ în faţa evidenţei, şi chiar, gândeşte el, ca artist.Marius ne dezvăluie nouă, spectatorii săi, un Salieri care pune în discuţie anumite îndoieli, anumite spaime, dar şi o luciditate specială, şi mai ales, face ca noi să vedem nu doar o conştiinţă împovărată cât şi, sau mai ales, o anume măreţie.Marius Bodochi este unul dintre puţinii, rarii actori care au forţa să exprime cu atâta eleganţă un astfel de personaj. El reuşeşte să evoce plastic şi dramatic epoca, eroul şi destinul său în pofida unei opere care încearcă să prindă într-o frântură de timp vasta structură simfonică a unei vieţi, a unui suflet. Aş spune despre Marius Bodochi că este un artist, un creator al imaginii din toate unghiurile ei, psihologic, până la identificare fizică, prin puterea de expresie, prin nuanţele subtile pe care numai un mare artist le sesizează la un personaj de factura lui Salieri.Dincolo de regalul oferit de Marius Bodochi, în Amadeus avem muzică. Muzică de calitate. Mozart şi da, Salieri.Soliştii Operei Naţionale Simonida Luţescu, Mihaela Işpan, Vasile Chişiu, Marius Boloş acompaniaţi de un grup de muzicieni din orchestra operei, având ca dirijor pe Ciprian Teodoraşcu, unul dintre cei mai distinşi dirijori ai ONB, în regia muzicală a lui Dan Ardelean, creează o atmosferă cu efecte lirice de mare calibru în cadrul acestui spectacol complet şi complex.Şi, da, Marius Bodochi are veleităţi lirice şi el, cântând o arie.Mozart. Un personaj care schimbă puţin atmosfera, aducând o pată de culoare, aş spune, o anume relaxare tensiunii din scenă, în ciuda finalului necruţător, Mozart este interpretat de un tânăr actor, care se străduieşte să susţină partitura alături de titan, Marius Bodochi, şi , laudă lui, reuşeşte să ne convingă că este un actor plin de pasiune, cu talent, şi mai ales cu poftă de joc, şi da, de ce nu, de joacă, Răzvan Oprea.Atmosfera de epocă, cu uşoare aluzii la burlesc, este creată de costumele create de Anca Cernea şi realizate de Romaniţa Iovan si Mihaela Drafta.Decorul simplu, dar cuprinzător, un decor care nu încarcă scena şi nu încurcă povestea, este semnat de Daniel Divrician.Spectacolul este unul dintre cele pe care le ţii minte, cu care pleci acasă, şi despre care ai tendinţa să vorbeşti multă vreme după ce l-ai văzut. Impresionant din punct de vedere regizoral, Amadeus începe în foaierul Operei , loc cu adânci semnificaţii lirice, apoi Salieri ne invită sus, ca să nu rămână singur , pradă temerilor de o viaţă, epuizat de întrebarea la care nu va afla niciodată răspunsul: oare are vreun amestec în moartea lui Mozart?Chiar aşa: are?....cronica preluata de pe Curentul InternationalPublicat de amadeus2010onb la 10:52Etichete: Amadeus, Anca Cernea, Marius Bodochi, Mihaela Drafta, regizorul Marcel Top, Romanita Iovan0 comentarii:Trimiteţi un comentariuPostare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornireAbonaţi-vă la: Postare comentarii (Atom)

Dumnezeul de a doua zi la Teatrul de Comedie- director George Mihaita-regizor Marcel Top

2012-01-21T18:11:00.000-08:00

"Dumnezeul de a doua zi" - Teatrul de Comedie"Premiantii" la rampa!26 Martie 2008Foto: Tomoaki Minoda E-MAIL PRINT RSS SHARE MĂRIME TEXTde ILEANA LUCACIU4065 VIZUALIZARI | COMENTARII 6Consecvent proiectelor sale de a sustine dramaturgia autohtona, si pe tinerii actori si regizori, Teatrul de Comedie propune un spectacol al premiantilor. "Dumnezeul de a doua zi" este piesa lui Cornel Mimi Branescu, castigatoare a marelui premiu in 2006 la "festCo", sectiunea "Concursul de comedie romaneasca", iar regizorul Marcel Top, in acelasi an, s-a remarcat in cadrul proiectului "Comedia tine la TINEri" cu "Edmond", care a obtinut premiul pentru cel mai bun spectacol. Cei doi se intalnesc acum pentru un spectacol incadrat repertoriului stabil al Teatrului de Comedie.In urma cu trei stagiuni descopeream la Teatrul "Nottara" un dramaturg, pe actorul Cornel Mimi Branescu, "Bigudiuri" fiind piesa care il lansa ca scriitor original, bun cunoscator al regulilor dramaturgiei. Il regasim acum la Teatrul de Comedie, cu "Dumnezeul de a doua zi", piesa premiata, o tragi-comedie care foloseste motivat limbajul generatiei "cool", fiindu-i dedicata. Este o piesa in doua personaje, El si Ea, doi tineri victime ale realitatii noastre "detestabile" care le spulbera idealurile. si prin aceasta piesa, Cornel Mimi Branescu isi consolideaza originalitatea scrierilor sale. El si Ea sunt personaje infrante de o societate mizera, care nu intra in relatie scenica, fiecare povestindu-si doar colorat ca limbaj, in lungi monologuri, istoria nefericita a existentei personale. S-au cunoscut intamplator, s-au indragostit, dar iubirea lor intr-un apartament de bloc ceausist a fost sufocata de o alta "iubire de batranete" intre mama ei si tatal lui. Parintii au navalit peste ei, generatiile s-au confruntat, iar ea a trecut in nefiinta. Nunta visata de ea se petrece pe alt taram, dar si acolo "ingerii" participanti la eveniment sunt ingeri de mahala. Textul, pe langa cinismul la adresa societatii, lumii in care traim, are strecurata si o poezie sensibila, scrierea trece usor de la realitate spre fantastic. "Dumnezeul de a doua zi" propune un gen original, "teatru poveste", care ridica probleme dificile interpretarii sale. Dramaturgul a avut sansa intalnirii cu o echipa de interpreti, ce ii ilustreaza subtil, emotionant sensurile scrierii.Regizorul Marcel Top ajutat inspirat de scenografa Anca Cernea a redimensionat spatiul neconventional al salii Studio. Viziunea regizorala are coerenta, descifreaza teatral tensionant fiecare monolog, hazul de necaz fiind nota dominanta. De la bun inceput, discret se sugereaza printr-un val ce desparte doua spatii de joc, ca sunt in lumi diferite cei doi tineri. Dornic sa impresioneze prin vizualizare, regizorul, e drept, a incarcat fortat cu proiectii prea lungi prima scena, cat si finalul prin insistenta pe manifestarile ingerilor nuntasi. Cu atentie, regizorul Marcel Top i-a indrumat insa, pe cei doi actori de exceptie pentru a infaptui o fina radiografiere a unei realitati aflata in suferinta instabilitatii sociale. Delia Seceleanu este de nerecunoscut in aceasta partitura complexa, dezvoltata pe muchia de cutit dintre tragic si comic. Cu un look schimbat, fermecator, actrita devine femeia resemnata,care si-a gasit dragostea, dar bucuria a fost de scurta durata, pentru ca mizeria celor din jur i-a furat fericirea. Nuantele, expresiile, trairile interioare, lacrima si rasul, se imbina in interpretarea cu adevarat stralucita a acestei tinere actrite. Delia Seceleanu investeste mult suflet si sensibilitate in acest personaj nefericit dar increzator in dragoste, al carui destin pare rupt din cenusia noastra actualitate. Actrita sustine, prin acest rol lucrat migalos, cu atentie la accentele comice si cele dramatice, un examen reusit de maturitate artistica, mai ales ca il are drept partener pe Claudiu Bleont, actor cu o bogata experienta. In rolul barbatului revoltat pe mizeria vietii, intalnim un alt Claudiu Bleont. Actorul iese din nota interpretarii cunoscute in evolutia sa, se adapteaza spatiului neconventional si sustine o relatie interactiva cu spectatorii, intensa. Povesteste cu sensibilitate, dar si manie dramele, uneori aparent comice, prin care a trecut barbatul in cautarea fericirii greu de gasit astazi. Personajul sau este construit cu forta dramatica, uneori prea exploziva verbal pentru un spatiu de joc restrans, dar credibil prin firescul expresiilor abordate."Dumnezeul de a doua zi" este un spectacol reusit, ce merita a fi vizionat pentru ca vorbeste despre noi cei de astazi, despre tinerii ce se lupta cu disperare sa infranga mentalitatile unei realitati macinate de neimpliniri. Spectacolul sustine proiectul Teatrului de Comedie de stimulare a dramaturgiei noastre. In conformitate cu acelasi proiect, a avut loc, recent, si premiera "Clinica" de Adrian Lustig, un spectacol insa, discutabil pe care il vom comenta intr-unul din numerele viitoare ale suplimentului. ileana.lucaciu@romanialibera.ro

Don Juan-mai energic dupa schimbarea de sex regizor Marcel top

2012-01-18T08:45:00.000-08:00

Don Juan – mai energic dupa schimbarea de sex18 January 2012 scris de Ioanina Pavel Niciun comentariuTraim vremuri foarte deconcertante. In exprimarea absurdo-comica a lui Brian Molko, frontman-ul formatiei Placebo, “tipele parc-ar fi tipi, tipii parc-ar fi tipe, tipele par camionagii, iar camionagii par pudeli!”. Citat care, desigur, n-are mare legatura cu ce s-a intamplat in Café Godot ieri seara – premiera piesei Don Juan interpretata de fete, cap-(aproape)coada. Dar cumva travestiul de pe scena mi-a amintit de confuzia exprimata de Molko vizavi de trend-ul aparentelor inselatoare. Molko insusi, care si el e cat se poate de in ton cu trend-ul, ar fi aplaudat acest “Don Juan” reconfigurat in varianta androgina.Don Juan rasturnat in mijlocul rasculatilorJucaus, independent si, in esenta, nonconformist, exercitiul teatral nu mi-a deschis ochii neaparat, dar a fost destul de avangardist incat sa ma inspire intr-un moment cand o plimbarica spre centrul orasului imi inspira doar indigestie.Ce m-a scos pe mine, deci, ieri seara pe timp de revolutie afara din casa si mi-a purtat pasii spre acea parte-a centrului vechi? Doua cuvinte de pe afis, Marcel Top, plus o descriere deloc simpla si la obiect a intreprinderii. Pe scurt, nu stiam cat de laxa va fi adaptarea dupa Molière, dar stiam ca-s in maini bune, aceleasi care regizasera si impresionant de twisted-ul “Deformatii”. Top realizeaza ceva mai coerent cu “Don Juan”, mai sexy gratie protagonistei Cristina Mihailescu, si ceva eminamente comic al carui subtitlu “I want more” chiar se justifica, de ambele parti ale scenei.Don Juan-ul actualizat este… JuanitaPersonajele barbatesti sunt jucate de tinere femei – la fel si cele feminine insa efectul e mai putin memorabil in cazul lor. Daca initial ciulesti urechile dupa o scapare, o formula de adresare care sa tradeze adevaratul sex al actorului, curand profesionalismul interpretilor te biruie. Mihailescu este Don Juan, nu doar Don Juan-esca – o identitate extrema, dar atat de bine integrata si jucata cu aplomb atat de sustinut pe tot parcursul piesei, incat chiar nu te astepti ca sub machiajul de scena sa existe o persoana… feminina. Dupa caderea cortinei (la figurat in Godot), tanara actrita iesea din backstage fara vopseaua alba si buzele inrosite afisate anterior, si n-am recunoscut-o decat dupa o perioada intensa, si jenanta, de holbat ochii.Pentru ca Don Juan-ul ei, imbracat in pantaloni de piele negri, geaca de piele, tot neagra, peste un tricou alb, simplu, domina scena ca un maestru seducator de-ndata ce intra-n campul tau vizual: din mers, din pozele afectate, din expresiile faciale si din aerul de felina iesita la vanat. Fie ca isi declama amorul sau peroreaza despre Amor, fie ca agata fete inocente cu nerusinare si replici tipice (aici, spectatoarele mai putin inocente pufnesc in ras), acest Don Juan convinge.Unde-s multe, puterea creste!In rolul valetului sau Sganarelle, Mihaela Velicu tese abil comedia in jurul stapanului sau, care uneori e urmarit de nori negri si atitudini pesimiste. Dar Sganarelle se erijeaza si in alte roluri in raport cu Don Juan, e vocea ratiunii care incearca sa-l tina-n frau, e cavalerul de dezonoare care ii intinde falsului june prim recuzita seductiei (flori, voal de mireasa si inel), si e invatacelul fascinat de trucurile virtuozului. Pentru un secund, si tratat ca atare, Sganarelle ii este perfect complementar lui Don Juan, iar Velicu intretine atmosfera printr-o gama larga de artificii, uneori bufonerii, alteori… filosofii. In timp ce Mihailescu umbla la butonul de intensitate – mai mult sau “mai putin” vulcanica – a unui caracter captivant, Velicu deseori schimba frecventa cu totul.Daca la nivel de “gaselnita” si exprimare stilistica Top & co. fascineaza, curgerea narativa scartaie un pic – cei doi prieteni trec prin peripetii relativ previzibile (deloc “relativ” daca stim originalul), totusi nu plictisesc si, din senin, chiar derapeaza-n cantec! Responsabila principala pentru ranjetele satisfacute din public a fost cu siguranta distributia, care, in afara duetului protagonist, ne-a rezervat ieri surprize neasteptate – Ioana Elecfi intaia intre ele – si un punct culminant socant de… masculin! A bon entendeur, salut!

Vigil-Matusica-Ileana Stana Ionescu si Marius Bodochi in regia lui Marcel Top la Tvr-Teatrul National de televiziune

2012-01-14T16:53:00.000-08:00

Premieră la TVR Cultural – piesa de teatru Mătuşica
8 Noiembrie 2010
Piesele de teatru tv sunt difuzate în fiecare seară de marţi, de la ora 22.30.
E-MAIL PRINT RSS SHARE MĂRIME TEXT
de ALEXANDRA JELES
1438 VIZUALIZARI | COMENTARII 4

TVR Cultural va difuza marţi de la ora 22-30, în premieră, piesa de teatru Vigil - Mătuşica de Morris Panych, o pseudocomedie neagră cu Ileana Stana Ionescu şi Marius Bodochi în rolurile principale.

"Vigil - Mătuşica" este povestea unui tânăr solitar, care asteaptă moartea unei bătrâne posace, pe care o crede mătuşa sa. Bătrâna îşi omoară timpul cu poveşti şi amintiri care vorbesc despre moarte.

Piesa a fost pusă în scenă în regia lui Marcel Top. Top descrie piesa ca „un spectacol despre felul în care moartea, cel mai absurd şi întunecat personaj creat vreodată, despre care nu ştim aproape nimic (sau dacă pretindem că ştim, vorbim prostii) reuşeşte, totuşi, dincolo de neşţiinta noastră, să ne determine, mai bine decât oricine, să înţelegem şi să preţuim viaţa".

Regizorul a povestit că a avut o motivaţie personală profundă pentru a pune în scenă această piesă. „Motivaţia profundă a acestui spectacol ar putea fi următoarea : « Cine nu a văzut niciodată un om murind, nu ştie nimic despre viaţă » aşa cum spunea Jimmy Porter din piesa "Priveşte înapoi cu mânie", spune Top.

Ca stil, regizorul a încercat să creeze o poetică a prim-planului. „Acest spectacol este un tribut adus fizionomiei interioare şi exterioare a actorului dar şi un tribut adus expresiei calde, umane, expresie din ce în ce mai absenţă în arta şi mai ales în existenţa noastră cea de toate zilele", afirmă Top.

Mărturisirea regizorului Marcel Top

La doisprezece ani, cand mama mea a murit, am început să devin conştient de mine însumi. La paisprezece ani, când a sosit rândul tatălui meu, am început să înteleg viaţa, cruzimea, absurdul, cinismul şi ilarul ei.

Dar probabil cel mai mult dintre toate m-a marcat moartea bunicii mele, caţiva ani mai târziu.

Dincolo de faptul că aveam atunci saisprezece ani, dincolo de sentimentele pe care le aveam faţă de ea, faptul ca am fost nevoit să-i fiu alături, doar eu şi ea, abandonaţi de lume la propriu, singuri şi absurzi în luni de agonie crâncenă, într-o atmosferă derizorie, mizerabilă, becketiană.

Îmi aduc aminte cum o forţam să se miste, să se plimbe, cum îi citeam, cum încercam să o fac să râdă sau măcar să zâmbească, cum o enervam, cum încercam cu o încăpăţânare zadarnică să o fac să se revolte împotriva condiţiei de muribund, deşi diagnosticul era pe cât de clar, pe atât de crud.

Acum realizez că, fără să vreau, i-am prelungit agonia, luptam cu Moartea, un inamic odios, şi atunci când ea a cedat, încercam absurd să o ţin în viata, deşi viaţa îi devenise insuportabilă.

Iată principalul motiv pentru pentru care am ales să pun în scenă la teatrul de televiziune această piesă.

După 15 ani, teatru tv din nou la TVR Cultural

TVR Cultural a reluat după 15 ani de pauză difuzarea de spectacole de teatru în cadrul proiectului „Teatru pentru toţi". Proiectul include nouă spectacole, piese care se joacă în momentul de faţă pe scenele teatrelor („Cinci femei în tranziţie" sau „Regina mamă"), dar şi o premieră - piesa Mătuşica.

Piesele de teatru tv sunt difuzate în fiecare seară de marţi, de la ora 22.30.

Proiectului „Teatru pentru toţi" i s-au alăturat unii dintre cei mai cunoscuţi actori - Ileana Stana Ionescu, Marius Bodochi, Rodica Popescu Bitănescu, Dorina Lazăr sau Olga Tudorache.

VOTEAZA ARTICOLUL
5/5
45 voturi
TAGS:
teatru tv, vigil-mătușica, ileana stana ionescu, regizor, tvr cultural
toate comentariile 4
PRIMELE | CELE MAI RECENTE
4. frumos 21:41 | 1 Decembrie
crin-a
impresionanta poveste...
Răspunde
3. DIN NORD 00:04 | 9 Noiembrie
UN ACTOR
SALUT DIN BAIA MARE INITIATIVA DVS.IL SALUT SI PE MARCEL TOP CARE ESTE SI EL BAIMAREAN.POATE VINE SI PE AICI SA PUNA O PIESA NU NUMAI LA BUCURESTI.
Răspunde
2. dor de mari actori 19:30 | 8 Noiembrie
vasile
MARIUS BODOCHI SI ILEANA STANA IONESCU-interesanta combinatie...sper ca vom mai avea actori de aceasta talie...stefan iordache, adrian pintea...pt ca tinerii pe care ii vedem flendura prin reclame si telenovele au de toate mai putin personalitate scenica...aduceti toti marii actori la tvr, nu-i lasati sa se umileasca in show ri ordinare...
Răspunde
1. vrem teatru pe tvr 1!!! 18:59 | 8 Noiembrie
vrem teatru tv
felicitari, va rog modificati ora de difuzare sau puneti in weekend! sau de ce nu lunea seara asa cum eram obisnuiti pe tvr 1! sunt convinsa ca ati avea audienta, ar fi o alternativa la toate mizeriile pe care le inghitim zilnic la tv!

O zi de vara regia Marcel Top la Teatrul Nottara cronica semnata de Ileana Lucaciu

2012-01-14T16:40:00.000-08:00

UN SPECTACOL PROVOCATOR DE EMOŢIE ŞI GÂND

de Ileana Lucaciu

Cu o piesă în trei personaje, reprezendând categorii importante ale societăţii actuale, dirijată cu pricepere regizorală în îndrumarea actorilor , spectacolul “O zi de vară” poate stârni interesul şi preţuirea marelui public. Spectacolul propune o adaptare a regizorului Marcel Ţop după piesa polonezului Slawomir Mrozek. “Adaptare” iscă mereu discuţii controversate când regizorii vor să fie mai presus de dramaturgi, să le rescrie piesele în funcţie de ambiţiile lor. De astă dată, “adaptarea” lui Marcel Ţop nu distruge intenţiile piesei lui Mrozek şi este percutantă prin expunerea relaţiilor dintre cele trei personaje, tipologii reprezentative pentru zilele noastre.
Pare şocant debutul spectacolului cu cei doi bărbaţi aflaţi în pragul sinuciderii, dar parcursul acţiunii dezvoltă o substanţă dramatică profund motivată prin psihologia personajelor de a percepe existenţa. Izbut (Valentin Corneanu) este disperat că tot ceea ce îşi propune reuşeşte să înfăptuiască , iar Neizbut (Nicu Rotaru) e nefericit că toate acţiunile sale sunt un eşec. Desigur, esenţializarea personajelor are o tentă absurdă, stil care nu îi este străin dramaturgului în construcţiile sale conflictuale. Cei doi se vor întâlni într-o zi de vară pe o plajă cu o femeie, Dama (Flavia Cazacu) care îi provoacă la o luptă pentru a o cuceri. Dialogul dintre personje, releţiile lor sunt captivant construite de dramaturgul polonez, împletind comicul cu tragicul.
Modul în care Marcel Ţop îşi concepe viziunea regizorală îl apropie de intenţiile teatrului psihologic, acordând preţuire susţinerii minuţioase a exploatării la nuanţă a constructului personajelor şi a relaţiilor dintre ele prin îndrumarea interpreţilor. Şi-a ales inspirat o echipă de tineri actori înzestraţi – Flavia Cazacu, Valentin Corneanu şi Nicu Rotaru -, cuceriţi fără reserve de conceptul său regizoral.

Tânărul regizor Marcel Ţop a fost remarcat la prima ediţie din 2006 a proiectului Teatrului de Comedie “COMEDIA ŢINE LA TINEri” cu spectacolul “Edmond”, distins cu premii. Evoluţia sa ulterioară a fost însă, sinuoasă. A încercat să îşi găsească un stil personal în numele nonconformismului şi uneori a reuşit, alteori, nu. “Deformaţii” de la Teatrul Luni (spectacol comentat pe blog) se integrează ultimei categorii a dorinţei de a şoca fără să aibă motivare şi coerenţă în gândul regizoral. De astă dată, surprinde prin analiza susţinută asupra substanţei textului, prin renunţarea , e drept nu totală, la artificii regizorale şi se întoarce la menirea regizorului de a administra şi pune în valoare cuvântul , în principal, prin actori. Debutul reprezentaţiei se face printr-o scenă lungă, chiar plictisitoare cu Izbut, prin care s-ar vrea a se pune spectatorii în temă asupra convenţiilor teatrale pentru regizorul ar fi optat. Mai intervine pe o altă linie de expresie teatrală, o scenă cu Neizbut care vrea să înveţe înotul ca un copil de grădiniţă, cu imagini parcă împrumutate de la un spectacol de revistă. Aceste două momente sunt neinspirat compuse regizoral. Spectacolul dezvoltă însă, o puternică atracţie, chiar un suspans prin descifrarea personajelor a căror interpretare produce emoţie.
Regizorul Marcel Ţop dovedeşte prin acest spectacol a fi unul dintre regizorii care ştiu să lucreze cu actorii, să se exprime prin intermediul lor.

Elocvent este desenat de către Valentin Corneanu, Izbut, individul cu reuşite în viaţă, dar lipsit de satisfacţii. Nu se sugerează dacă norocul sau conjunctura l-au ajutat, dar tristeţea cauzată de nemulţumirea unui ambiţios este convingător etalată de actor. Cu dublu sens prezintă Valentin Corneanu încercările de a o cuceri pe eleganta femeie venită pe plajă, este încrâncenat şi revoltat competitiv de aceleaşi intenţii ale lui Neizbut, dar şi cucerit de atractiva doamnă. Acest dificil personaj este compus în consistenţa sa ireproşabil de actor.

Cu măsură în manevrarea liniei rolului între tragic şi comic conduce evoluţia lui Neizbut, Nicu Rotaru. Cu sinceră trăire interioară, personajul este trist dar şi comic în acceptarea situaţiilor prin care trece.

În Dama, Flavia Cazacu oferă portretul fermecător al unei femei misterioase. Actriţa cu dibăcie şi inteligenţă scenică se împlică în relaţii, le speculează, subliniază interesul personajului de a descoperi caracterele celor cu care intră în dialog. Cei trei tineri actori sunt remarcabili în asimilarea nuanţată a partiturilor.

Trebuie să atenţionăm că spectacolul beneficiază de costumele inspirat create de Agnes Toma şi Dinasty. Autorul propriu-zis al decorului nu este precizat, decât consultanţa prestată de Divrician. Decorul este banal şi nu contribuie prin nimic la consolidarea atmosferei spectacolului.

“O zi de vară” este un spectacol ce merită vizionat, impune emoţie şi provoacă spectatorul la judecarea atitudinilor sale de mulţumire sau nemulţumire faţă de lumea în care trăieşte. Poate fi trecut în rândul reuşitelor tinerilor actori şi regizori, fiind coerent prin mesajul transmis.

O zi de vara regia Marcel Top la Teatrul Nottara

2012-01-14T16:38:00.000-08:00

O zi de vară”, femeia şi sinucigaşii

de Gabriela Hurezeanu

Chiar dacă stagiunea s-a închis, acest spectacol se va juca toată vara la “Nottara”, spre satisfacţia bucureştenilor care îşi petrec vacanţa acasă. Într-o atmosferă de vilegiatură pe malul mării, personajele lui Mrozek se intersectează generînd parabola tragicomică despre viaţă, relaţii interumane, importanţa sau zădărnicia lucrurilor. Cei trei tineri actori orchestraţi de regizorul Marcel Top întruchipează tipologii arhicunoscute. Valentin Corneanu (foarte nimerită morga aristocratică pe care o afişează) este Izbut, un bogătaş spilcuit, blazat, sătul de prea mult bine şi de faptul că poate obţine uşor orice îşi doreşte. Succesul obţinut fără efort îl plictiseşte atît de tare, încît vrea să se sinucidă, uite-aşa, de fiţă. Pentru a obţine contrastul obligatoriu, Mrozek îl aduce în scenă pe Neizbut, ratatul absolut. Nicu Rotaru – vădind de pe acum un talent remarcabil – îl creionează pe loser dozînd farmaceutic ridicolul patetic şi tragismul personajului. Neizbut vrea şi el să se sinucidă, dar din motive total diferite de ale celuilalt: n-a reuşit să facă nimic în viaţă, se bălăceşte în eşecuri şi, culmea, nu e în stare nici măcar să înoate. Deşi vin din lumi diferite, numitorul comun al dorinţei de a muri îi face pe cei doi să comunice, e drept, într-un stil destul de bizar şi adesea comic. Apariţia în peisaj a unei femei apetisante (Flavia Cazacu) modifică atitudinea celor doi. Neizbut, care n-a avut niciodată succes la femei, ar face orice s-o cucerească. Izbut, obişnuit să i se aştearnă la picioare cohorte de nimfe, pare a avea o primă pornire de generozitate, oferindu-se să-l ajute pe Neizbut. La rîndul ei, femeia pare să fie impresionată şi atrasă de nefericirea lui Neizbut. Evident, jocul sarcastic al adevărului şi al minciunii, va fi revelat abia la sfîrşitul spectacolului.

Cititi cronica in Ziarul National

O zi de vara regizor Marcel top la Teatrul Nottara

2012-01-14T16:34:00.000-08:00

Cronica de Cristina Rusiecki, preluata de pe artactmagazine.ro February 19, 2011
Filed under: Cronici si Articole — ozidevara @ 4:18 pm
Tags: Agnes Toma, Anca Cernea, Dinasty, Flavia Cazacu, Marcel Top, Nicu Rotaru, O zi de vara, Stefan Burdea, Teatrul Nottara, Valentin Corneanu

O ZI DE VARA

de Cristina Rusiecki

Aveți chef să vă distrați inteligent cu o piesă fără derapaje de limbaj care ar risca să coloreze obrajii domnișoarelor? Ba mai mult, cu o calitate dublă: tonic, dar și antrenament al minții? Atunci s-ar putea ca O zi de vară, după Slawomir Mrozek, în regia lui Marcel Țop, coproducție a Institutului Polonez și Fundației „Ileana Mustatză”, să fie exact opțiunea potrivită. Spectacolul vă așteaptă pe parcursul întregii veri la Sala „George Constantin” a Teatrului Nottara.

Într-un loc singuratic de pe plajă (cu nisip pe scenă, se subînțelege), pe care se odihnește o inscripție începută cu Summer Time (consultant decor, Divrician) apare un bărbat elegant. Privește înainte. Stă. Privește înainte. Stăpîn pe sine, cu gesturi controlate, își scoate banii din buzunar. Apoi, îi rupe fîșii, bancnotă cu bancnotă. În scenă intră și un băiat în costum negru de piele (costume: Agnes Toma și Dinasty, pantofi Ștefan Burdea, stilist Anca Cernea). Își pregătește precipitat scăunelul ca să se spînzure. Totul se petrece sub privirea imperturbabilă a Celuilalt care, în această secvență de destin, s-a nimerit să fie Aproapele. „Cu cine luptăm pentru a fi, a poseda, a avea toate atributele? Cu nimeni altul decît cu dragul noastre Aproape”, explică regizorul spectacolului, Marcel Țop. În opinia sa, montarea se referă la „circul nostru cel de toate zilele”. „Un spectacol care vrea să vorbească cu cinism, cruzime, frust și sarcastic, cu umor implicit, despre ceva care este de la sine cinic, crud, frust și sarcastic: viața noastră de fiecare zi”. Scrisă de dramaturgul polonez Slawomir Mrozek, piesa sprințară redescoperă plăcerea silogismului și cîștigă publicul prin acțiunea circulară și fervența fluxului ideatic, cu raționamente aprinse, încapsulate în structuri ordonate. Este anul 1984 și la capătul parabolei filosofice și sociale din O zi de vară se recunosc ușor urme din plictiseala existenţală și disperarea metafizică a teatrului absurdului. Replicile sînt spumoase, actorii joacă excelent iar regia discretă scoate maximum de efecte din text și din interpretarea celor trei tipuri ușor recognoscibile. În primul rînd, personajul care dirijează logic situațiile, dezvoltîndu-le prin luciditate și controlul minții. Prin forța lucrurilor, nu se va da în lături de la construcțiile machiavelice. Neprevăzutul, incontrolabilul nu au ce căuta în viața lui. Stăpîn pe orice situație și întreprindere, lui îi reușește totul. Tocmai de aceea și vrea să se sinucidă: din sațietate.

Tînărul actor Valentin Corneanu își controlează perfect vocea, vorbește încet, ca mafioții din filmele americane, joacă minimalist, cu gesturi puține, lente, bine economisite și bine dozate. Personajul său e absolut savuros.

Celuilalt sinucigaș, de dragul dihotomiei și al demonstrației, nu îi reușește nimic: de la înot pînă la un minim succes în viață și dragoste. Simetria funcționează perfect. Cei doi actori au abordări strict polarizate, după cum le cere rolul. Pentru bărbatul ghidat de emoții, de cele mai multe ori negative, partea plină a paharului se va traduce doar prin… speranță. În existenţa sa afectele dictează regula, obligîndu-l să trăiască la voia hazardului. Un asemenea tip va fi, prin definiție, jucăria imprevizibilului. Cu expresie de Charlot, cu ochi mari, de un negru incandescent și privire înfierbîntată de jarul anxietății, Nicu Rotaru joacă perfect credibil labilul stăpînit de pasiune, dar și de permanenta teamă că se va trezi loser în orice nouă circumstanță.

Odată cu apariția unei tinere, cei doi colegi ad-hoc de sinucidere, se găsesc brusc în situație concurențială. Solidaritatea dintre ei – și așa palidă -, se volatilizează. Fata va ocupa poziția de surpriză a vieții: trofeu compensator destinat ratatului sau noua victorie dorită de învingător, cu atît mai mult cu cît de data aceasta e incertă. Plină de compasiune pentru cel slab, nenorocos, femeia e gata să-i dăruiască afecțiunea de dragul oglinzii cu care el îi întoarce imaginea. Pentru cel ce trăiește guvernat de emoții, ea, cu feminitatea, inteligența și imaginația puse pe tapet, înseamnă splendoare, șansa unică a vieții, categoria de lux a dragostei. Ce imagine despre sine poate fi mai reconfortantă? Doar că, după izbucnirea de umanism, fata se va întoarce către bărbatul stăpîn pe sine care îi poate stăpîni și propriii demoni. Mai ales că el se ajută și de unul-două machiavelisme, uitînd să-i transmită mesajele grijulii ale fostului coleg de sinucidere. Cu o feminitate incitantă, imprevizibilă și încurajatoare, Flavia Cazacu se simte bine în rol de trofeu rîvnit de doi bărbați, reușind un dozaj bun între compasiune și sagacitate, spontaneitate, emoție și istețime.

O zi de vară e un spectacol ca o șampanie frapată. Merită văzut și savurat pe timp de caniculă în sala răcoroasă de la Teatrul Nottara.

O zi de vara regia Marcel Top la Teatrul Nottara

2012-01-14T16:26:00.000-08:00

Locul acţiunii: malul mării. Personaje: doi potenţiali sinucigaşi si o femeie cu valoare de simbol. Un spectacol care vorbeşte cu sinceritate şi pertinenţă, cu cinism, dar şi cu doza de umor necesară despre viaţa în lumea de consum şi capcanele întinse celor prinşi în jocul ei. Apare la început el, un bărbat bine îmbrăcat care scoate bani din buzunar pentru ca apoi să-i rupă bucată cu bucată. Are tot ce şi-ar fi dorit, e sigur pe sine, vrea să se sinucidă de prea multă bunăstare. În acelaşi timp şi pe aceeaşi plajă, un alt bărbat îşi pregăteşte moartea pas cu pas. Unul este plictisit şi disperat că tot ceea ce îşi propune îi reuşeşte, celălalt – disperat că totul în viaţă este un continuu eşec. În scenă intră şi Femeia (Dama), tânăra a cărei prezenţă deviază drumul celor doi – aparent – „tovarăşi” de sinucidere, obligându-i să devină concurenţi. Cel care a reuşit până acum va izbuti şi în continuare, perdantul îşi va asuma din nou condiţia. Pentru că Ea va pleca la braţul învingătorului. Marcel Top gândeşte viziunea scenică a spectacolului „O zi de vară”, după piesa dramaturgului polonez Slawomir Mrozek, plecând de la psihologia personajelor aflate în stări (sufleteşti!) critice. O face respectând intenţia dramatică a autorului şi deşi suntem în faţa unei adaptări a textului, piesa menţine valoarea cuvântului, montarea fiind una dintre cele care se sprijină în cea mai mare parte pe jocul actorilor şi pe puterea cu care aceştia rostesc replicile şi mult mai puţin pe trucuri şi ar-tificii teatrale. Decorul comun nu aduce niciun plus spectacolului. Cei care ridică reprezentaţia sunt cei trei actori. Valentin Corneanu face un personaj încântător, conturat cu expresivitate din gesturi puţine şi inflexiuni ale vocii. Nicu Rotaru se se află între cele două registre, personajul său fiind şi trist şi comic în acelaşi timp, dominat în permanenţă de teama că urmează un nou eşec. Flavia Cazacu, bizară, cu un aer enigmatic, se implică în relaţia cu cei doi parteneri izbutind un personaj deopotrivă emotiv şi subtil.
O comedie amară şi puţin absurdă despre ratare şi reuşită, despre viaţă şi moarte, dragoste şi trădare. „O zi de vară”, o profundă parabolă despre condiţia umană.
Pe bulevard, la Teatrul Nottara.

Cititi articolul original in “Saptamana financiara”.

JACQUES SI STAPANUL SAU DE MILAN KUNDERA -REGIZORUL MARCEL TOP

2009-05-03T13:30:00.000-07:00

„Jacques şi stăpânul său”, o călătorie iniţiatică

* Autor: Florina Tecuceanu
* Data: 3 mai 2009
* 81 afişări
* Rank: 5,00 din 1 vot

*

Mărime text:
- + |
* Trimite unui prieten |
* Print

Piesa lui Milan Kundera, pusă în scenă la Teatrul Joint, de Marcel Ţop, se joacă într-un spaţiu original, între glamour şi industrial hall, la sala Silver Church.
(+) Click pentru a mări
Personajele sunt într-un voiaj nedeterminat în timp şi spaţiu
Publicitate
Textul „Jacques şi stăpânul său“, publicat în 1981 de Milan Kundera, este un omagiu adus lui Denis Diderot şi celebrului său anti-roman „Jacques fatalistul şi stăpânul său“, scris de filosoful şi scriitorul enciclopedist, între 1765 şi 1780. Piesa, singura scrisă de Kundera, reia elemente esenţiale din povestea originală a romanului, reînnoindu-i forma şi posibilitatea de a fi pus în scenă.

Începutul operei originale este un laitmotiv al variaţiei oferite de Kundera: „Cum s-au întâlnit? Din întâmplare, ca toată lumea. Cum se numeau ei? Dar ce contează? De unde veneau? Din locul cel mai apropiat. Încotro se îndreaptă? Oare se ştie unde merg? Ce spuneau? Stăpânul nu spune nimic. Jacques spune despre stăpânul că acesta zice că tot ce ni se întâmplă aici, jos, este scris acolo, Sus“. Jacques este vesel, stăpânul este mai înclinat spre meditaţie.

Unde mergem?
Spre ce ne îndreptăm?

Regizorul Marcel Ţop spune că a ales „Jacques şi stăpânul său“, pentru că tratează problema revoltei, a ireverenţiozităţii personaj-autor, om-Dumnezeu, stăpân-sclav, într-o manieră subtilă, în cheia ironiei şi cinismului specifice lui Kundera. „Am gândit spectacolul special pentru spaţiul de la Silver Church, un spaţiu interesant, în stil glamour. Pentru mine, spaţiul de joc este un personaj şi mi s-a întâmplat de multe ori să realizez un spectacol în funcţie de el.

Am construit un discurs într-o zonă între decadenţă şi luxuriant, între derizoriu şi glamour, despre arta de a povesti, despre relaţiile dintre oameni, într-o piesă foarte contemporană, în sensul că este un bâlci-hipermarket al deşertăciunilor“, declară regizorul. Toţi avem aceleaşi întrebări, ca şi cei doi aventurieri din piesă care pleacă într-un voiaj nedeterminat în timp şi spaţiu: care-i sensul vieţii noastre? Unde ne ducem? În jurul acestor interogaţii retorice se învârte logica piesei. „Jacques, mi-e teamă să ştiu unde ne duce drumul“, răspunde unul dintre personaje.

Călătorie spre voluptatea morţii

Timp de trei acte, cei doi trec prin experienţe mai mult sau mai puţin iniţiatice, iar la final sunt un Don Quijote şi un Sancho Panza bătrâni, care chiar nu ştiu unde îi duce drumul. Tema iniţială, călătoria, se diluează pe parcurs, iar spectatorul îşi va da seama că este doar un pretext pentru mărturii şi confesiuni despre viaţă, în special despre dragoste.

Şi Jacques şi stăpânul lui iubesc femeile şi plăcerile vieţii, dar, în final, îşi vor găsi plăcerea în moarte. Singura consolare pe care o au aceşti călători iniţiatici este că, la capătul călătoriei - nu şi al drumului - se întâlnesc cu voluptatea morţii. „Jacques şi stăpânul său“ este un spectacol anarhic, liber şi atemporal, o fantezie pe un roman scris în urmă cu peste două secole de Denis Diderot şi reactualizat cu ironie şi umor de scriitorul Milan Kundera. Diderot, care nu şi-a propus să facă în cartea lui un tratat filosofic, profită de text pentru a include propria sa viziune despre lume. O lume de acum câteva secole, cu aceleaşi întrebări valabile şi astăzi, ca şi în urmă cu sute de ani!

Distribuţia: Toma Dănilă, Aaron Istodor, Diana Kavallioti, Raluca Gheorghiu, Iulian Glitza. Spectacolul se joacă la Silver Church, Str.Plevnei nr. 61, Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa“ din Bucureşti (rezervari@teatruljoint.ro sau prin sms la 0746.23.23.01).
Taguri: teatru | unde-mergem | milan-kundera

DUMNEZEUL DE A DOUA ZI-regia MARCEL TOP-la Koln GERMANIA

2009-02-17T18:10:00.000-08:00

http://www.dw-world.de/dw/article/0,,4004268,00.html-(AICI GASITI)interviu-foto CLAUDIU BLEONT-Dumnezeul de a doua zi-regizor Marcel Top de C M Branescu la Koln-Germania

18.02.2009
--------------------------------------------------------------------------------
StartCategorii
Ştiri Politică România Germania Europa Societate Moldova Revista Presei Economie
CulturăDeutschland-Infos
Descopera Germania
Cursuri de germană
Învaţă germană Predă germană Deutsch XXL
DW Radio
Audio on Demand Bucureşti 88,5 FM Parteneri Redacţia Contact
Interactive
Cultură | 04.02.2009
Dumnezeul de a doua zi la Köln

Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift: Claudiu Bleonţ şi Delia Seceleanu în Dumnezeul de a doua ziDiaspora - prea conservatoare pentru limbajul dramaturgiei româneşti contemporane?

Sâmbătă, 24 ianuarie, asociaţia “România” din Gummersbach a prezentat la Köln spectacolul Teatrului de Comedie, “Dumnezeul de a doua zi” de Cornel Mimi Brănescu în regia lui Marcel Ţop.

Câştigătoare a marelui premiu în 2006 la “Concursul de comedie româneasca” piesa, care de fapt e mai mult o tragi-comedie, se adresează în special tinerilor de azi, celor care nu şi-au găsit locul în noua societate, victime ale harababurii generale în care idealurile pălesc încetul cu încetul, iar dragostea, singura speranţă de fericire, se sufocă şi ea în conflictul dintre generaţii, a lipsei de înţelegere şi comunicare.

Nici cele două personaje ale piesei, Ea şi El, nu “comunică” pe scenă. Spectacolul e conceput din monologurie în care fiecare din cei doi îşi povestesc alternativ întâmplările, într-o relaţie interactivă cu publicul, un puzzle din care se alcătuieşte întreaga poveste sub ochii spectatorilor.

Ea şi El s-au cunoscut cu totul întâmplător, s-au îndrăgostit, ea s-a mutat la el, la bloc, unde mama Ei şi tatăl Lui care îşi trăiau “o dragoste târzie” le-au sufocat iubirea care înmugurea, iubire care n-avea să se finalizeze niciodată, fata alegând drumul fără întoarcere. Nunta lor avea să aibă loc pe tărâmul celălalt, dar nu aşa cum a visat-o ea. În mama Lui, şi ea trecută în nefiinţă, fata va întâlni, în fine, o mamă pe care ea n-a avut-o niciodată pe pământ.

Îmbinând realul cu fantasticul spectacolul se prezintă într-o formulă scenografică extrem de simplă, dar viziunea regizorală şi jocul fără dubii al actorilor sugerează spectatorilor lumile diferite în care se găsesc personajele.

Actori de excepţie, cu mare forţă dramatică şi sensibilitate Delia Seceleanu şi Claudiu Bleonţ combină cu măiestrie accentele comice cu cele dramatice, trecând prin toată gama de sentimente, transmiţându-ne cu firesc şi cunoaştere mesajul piesei.

Cu toate acestea, publicul din Köln nu s-a putut identifica sută la sută cu spectacolul.

Ca mai toate textele din dramaturgia contemporană, nu neapărat numai românească, această piesă, voit, recurge la un limbaj prea “colorat”, adesea vulgar, din păcate tot mai des practicat în vorbirea de zi cu zi. Chiar dacă intenţia autorilor este de fapt critică, pe mulţi îi deranjează. Mai cu seamă pe cei din diaspora, care sunt de mult plecaţi.

Dorind să aflu şi cum au perceput actorii reacţia publicului din Köln, i-am adresat câteva întrebări actorului Claudiu Bleonţ:

- După 30 de ani de carieră de teatru, înainte şi după schimbările radicale din societatea românească, poţi să descrii pentru ascultătorii postului de radio Deutsche Welle diferenţa şi asemănările dintre publicul din ţară şi cel din diaspora?

- Asemănarea principală este ca mă şi ne adresăm în aceeaşi limbă română, diferenţele sunt că cei din diaspora au o parte de cunoaştere şi aventură foarte interesanta şi diferită de cei din ţară, ei au o experienţă a exilului, a înstrăinării de mediul românesc şi interrelaţia lor cu altă cultură este diferită de a noastră şi acest lucru face ca românii din diaspora să aibă un ceva în plus faţă de cei de acasă.

- Am pus această întrebare, pentru că nu ştiu dacă ai resimţit uneori uimirea lor care merge uneori până la refuzul aşa numitei noi limbi române. M-am întreţinut cu câţiva spectatori după acest spectacol şi cel venit în urmă de la Teatrul Mic din Bucureşti “Opt, nouă, opt nouă, fierbinte după 89”, care au faţă de vocabularul aşa numit cool şi modern o rezervă, o reţinere aş putea spune. Ţi se pare normală ţie ca actor atitudinea diasporei faţă de limba româna actuală?

- Da, rezervă am simtit, fiecare are dreptul să-şi stabilească propriul etalon de apreciere a lucrurilor şi în ceea ce mă priveşte, eu joc nişte personaje, cu textul lor, aseară personajele despre care vorbeam, care vorbesc într-un asemenea stil actual erau povestite de cele două personaje şi comentate.

Sunt oameni care vorbesc şi aşa, nu toată lumea vorbeşte Hochdeutsch (limba literară) sau nu toată lumea vorbeşte şi foloseşte limbajul academic pentru că nu sunt toţi şcoliţi şi nu lucrează toţi în acelaşi mediu literar. Deci se poate vorbi în orice fel pentru că oamenii sunt de atâtea feluri.

La încheierea interviului, l-am întrebat pe Claudiu Bleonţ ce le-ar spune spectatorilor din Köln. Mi-a răspuns şăgalnic: „Alles Gute!“

Anni-Lorei Mainka

Feedback | Trimite | Tipăreşte

Alte titluri

Marchează articolul
Ce este bookmarking?
Părerea Dvs.
Feedback: Scrieţi-ne

accesati pentru mai multe aici-/marceltop.wordpress.com

2008-12-13T18:22:00.000-08:00

marceltop.wordpress.com

EDMOND la Teatrul de Comedie-regizor marcel top -cronica de Mihaela Michailov

2008-12-13T18:13:00.000-08:00

Cultura

deschide >>Teatru

Dumnezeul New York-ului orb

Nu traim cu adevarat mai mult de doua minute pe zi. Si atunci, de cele mai multe ori, fara sa ne dam seama. Haotic si bezmetic, ca si cum am fi teleghidati. Restul nu e decat o alunecare in gol. O infasurare sufocanta in plasa normelor aberante. Care e legatura atat de fragila dintre ceea ce ni se intampla si ceea ce este scris sa ni se intample, dintre cauza necunoscuta si efectul adesea inexplicabil? Ce ne determina sa facem ceva si cine detine misterul lucrurilor care ne raman ascunse?

David Mamet, unul dintre cei mai tradusi si jucati dramaturgi americani contemporani, jongleaza aproape in fiecare dintre piesele sale („American Buffalo“, regizata de Marcel Top la Teatrul LUNI de la Green Hours, „Duck Variations“ etc.) cu terenul minat al aparentelor, cu ceea ce personajele par ca tin sub control. Dialogurile laconice sunt de o concentrare uluitoare, iar monologurile sunt runde de intrebari care lasa intentionat raspunsul in aer. Tensiunea vine din detalii nesemnificative, dintr-un obisnuit aproape stereotip. Mamet ajunge la adevarurile general valabile prin defrisarea banalului. Spectacolul „Edmond“ face parte din prima faza a proiectului „Comedia tine la TINeri“, care a debutat in septembrie.

Te trezesti intr-o zi si realizezi ca tot ce ai trait e un bulgare de nisip. Ca e fara sens si derizoriu. O parasesti pe cea langa care ai stat pentru ca nu mai simti nici o atractie. Tot ce imparti cu ea e confortul fals al normalitatii. Vidul sigurantei in doi. Obisnuinta torturanta, tacamul conventiei la capac. Si dintr-odata incepi sa traiesti. „Edmond“ e spectacolul unui inceput initiatic. Al nesigurantei si degringoladei, al unei alte/ noi vieti si deopotriva al credintei. Al intrebarilor esentiale care-ti rastoarna radical toate deprinderile anchilozante. Nimic pe lume nu e fara rost. Trebuie doar sa stii sa-ti asumi tot ce-ti este dat. In asta sta filozofia concreta a spectacolului. Edmond e un om de afaceri de 37 de ani, insipid si plictisit la inceput, cu o viata terna, care se hotaraste sa plece de acasa si e scurtcircuitat de un lant de intamplari limita. Il modifica fundamental si il provoaca sa nu mai tina cont de nici o regula. Sa intre intr-un fel pe sina realitatii brutale, in care alba-neagra e trucul perfect al sortii care-i joaca feste. Convietuirea cu tot ce e impus e o cursa cu obstacole. Edmond cauta experiente sexuale inedite in cluburi obscure, admira nevinovat palaria unei femei care il acuza de tentativa de viol, omoara o fata din greseala, este jefuit si batut, inchis si violat (scena de o intensitate cutremuratoare). E un extraterestru intr-un New York halucinant. Un copil care se maturizeaza dupa ce e traumatizat. Il insoteste in noaptea iadului urban, in agonia ritualului violente, un preot-ghid orb, un Tiresias modern, dilematic si protector.

Radu Iacoban (Edmond) se pliaza excelent pe apatia si revolta personajului, pe uluirea, inocenta, frica, relaxarea si neputinta lui. Pe brusca lui trezire la viata, care ii schimba total stilul de joc. De altfel, fiecare actor joaca exact in cheia textului si a propunerii regizorale. Natural, dezinvolt, „stradal“ la modul cel mai firesc cu putinta. Spectacolul, cu o structura filmica, are umor si emotie puternica. Merita sa intre in repertoriul Teatrului de Comedie.

Mihaela Michailov

CUM NU FAC TEATRU -publicat in Cuvantul-regizorul Marcel Top

2008-12-13T18:07:00.000-08:00

Insemnari despre Dumnezeul zilei de maine
Cum NU fac teatru
Marcel Top

Iata aici insemnarile despre felul in care se naste un spectacol de teatru, despre procesul care pe mine, personal, ma intereseaza mai mult decat ceea ce se numeste un spectacol de teatru finit.In loc de prolog

Pentru ca nu sunt partizanul "socializarii excesive", fals-ipocrite, al conversatiilor cretin-lingusitoare cu oamenii de presa, criticii, sau jurnalistii, si pentru ca nu sunt inzestrat din nastere cu harul lingerii de orgolii sau a altor parti mai mult sau mai putin rusinoase (fenomen foarte des intalnit pe meleagurile teatral-mioritico-dambovitene), am stat, am cugetat si m-am gandit ca ar fi bine sa formulez in scris gandurile, conceptele sau, de ce nu, traiectoriile discursului meu artistic.

In acest fel nu mai sunt necesare explicatiile de la cafea sau din foaier in timpul pauzei (detest pauza de la jumatatea spectacolelor), ori de la sfarsitul spectacolelor, cu doamne de genul Floricai Ichim.

Tin sa amintesc aici faptul ca, spectacolul Natural Born Fuckers, acuzat de Florica Ichim in 2004 (intr-un articol publicat in "Romania libera", numit Protest Conservator), a fost total motivat in agresivitatea lui teatrala pentru ca infiera vulgaritatea, indecenta, obscenitatea si violenta pe care le traiam cu totii la vremea aceea si, din pacate, le mai traim si acum, s-a bucurat de un succes imens la publicul nu tocmai prost (denumit astfel de aceeasi doamna) al teatrului Act, avand parte de reprezentatii cu sala arhiplina.

(Istericii de acum, asociati in colectivitati cu subventii frumusele, care se declara independenti si care au dat buzna in ultimii ani cu texte asa-zise contemporane fara miza, pretinzand ca trateaza probleme sociale romanesti, nu fac altceva decat sa propuna nemotivat tipologii stereotipe de prostituate, pesti si sado-masochisti, de dragul efectului.)

Asadar, doamne si domni care navaliti peste pateuri si care tusiti mult in timpul spectacolului, incapabili de un zambet, dragi participanti la colocviile unioniste care vorbiti mult si degeaba despre teatrul contemporan, sa nu uitam ca, in Romania de azi, traversam epoca lui "much ado about nothing", ca sa-l parafrazez pe batranul Will.

Pentru inceput

Imi place sintagma "Pentru inceput": din punctul meu de vedere, orice lucrare care tine de arta trebuie sa fie doar un inceput, ceva nefinit, neconcluziv, un lucru lasat nesfarsit, al carui sfarsit este viu asta pentru ca sfarsitul apartine publicului, entitatilor sau nonentitatilor (specie des intalnita si ea), care se raporteaza la procesul de creatie si caruia obisnuim sa-i spunem public.

Orice creatie in adevaratul sens al cuvantului este ceva neterminat, ceva mai degraba si mai frumos exprimat lasat nesfarsit. De altfel, si lumea in care traim este nesfarsita, evolueaza si involueaza conform unor fluctuatii care ne depasesc si care, dupa cate se pare, nu vor conteni sa ne depaseasca.

Dar sa ne intoarcem la cazul de fata: "Dumnezeul zilei de maine". Totul a inceput intr-o binecuvantata dupa-amiaza de primavara cand domnul George Mihaita (directorul teatrului) m-a trimis cu generozitate si buna-credinta sa aleg un text care imi place, din sutele de texte care iau cu asalt in fiecare an neincapatorul secretariat literar, cu ocazia FESTCO-ului (Festivalul de Dramaturgie Romaneasca Contemporana).

Cu rabdare si, de ce sa nu o spunem, cu fler (lecturile destul de vaste si consistente, experienta existentiala mai mult decat dura in ale contemporanului romanesc pe care o posed fara voia-mi din frageda pruncie imi permit acest lucru) am luat la frunzarit si lecturat sutele de pagini. O tristete aproape metafizica (incerc sa nu exagerez) m-a cuprins atunci cand am remarcat faptul ca textele "contemporane" puteau fi impartite in doua categorii:

1) total necontemporane, desuete, cripto-comunist-postdecembriste si

2) pseudo-isterico-formaliste, fara nici un fond-vulgar contemporane.

In prima categorie autorii-subiecti ar fi prea multi ca sa ii enumar aici; in cea de-a doua, aparuta precum vorba ciupercilor dupa ploaie, se incadreaza cu un oarecare succes (in lipsa de alternative reale), textele lui Peca Stefan sau texte de tipul celor din noua generatie samanatorist-dupa blocuri-cartierista, produse de Dramacum, care improasca cu tot ce se poate improsca pe pereti, fara sa spuna si fara sa insemne in fond nimic.

Acestea sunt Formele fara fond care fac un comert ieftin din derizoriul romanesc, comert de tipul celui practicat in anumite filme de gust indoielnic aparute dupa revolutie si care nu sunt capabile decat sa produca juisari instantanee veteranilor stangii franceze, ori satisfac pofta de sange si circ a imbuibatilor occidentali. Adica genul de drama sau docu-drama careia ii putem spune noul nostru gen EASTERN, o replica patetica la western-urile cu cowboy, care cultiva insa in locul celebrilor cowboy personajele tip curva de la bloc, smecherul, baietii-cool tiganosi s.a.

Or, sa fim franci, fenomenele de criza fundamentale ale societatii romanesti nu sunt acestea, decat intr-un plan mai mult secundar, si care nu depaseste nivelul picanteriilor special create spre a face deliciul noilor specii de primate "estetice".

Asadar, pus in fata unei dileme precum alegerea unui text din aceasta jungla penduland intre sclerozari si efecte speciale, demne de un Bollywood mioritic, intr-un moment in care sansele mele de a face un spectacol la Teatrul de Comedie se diminuau cu fiecare pagina rasfoita (pentru ca m-a ferit sfantul si de oportunism, si de capacitatea de a lucra pe ceva care nu imi place), atunci cand totul parea pierdut, providenta a facut sa imi cada in brate textul "Dumnezeul de a doua zi".

(Trebuie sa mentionez ca nici unul dintre texte nu era semnat, nu stiam cine ce a scris, cu atat mai bine si mai provocator!)

Mai tarziu, am aflat ca fericitul autor nu era nimeni altul decat Cornel Mimi Branescu, un dramaturg fata de care nu am avut niciodata vreo simpatie speciala, piesele scrise de el lasandu-ma in mare parte pana acum rece, cu exceptia, poate, a interpretarii din "Un Cartus de Kent".

La prima vedere textul parea o prelunga lamentatie in doi, naturalisto-deconstructivista, gen Neil La Bute.

Pentru ca nu agreez genul lamentatiei, mi-am dat seama ca va trebui sa merg in mizanscena si in interpretare impotriva textului, astfel incat sa creez o atmosfera si o interpretare mai degraba spectaculos dementa doi oameni care se biciuie, razand de ei insisi si de cei care le provoaca durerea si nenorocirea, doi oameni care rad cu fanatism, cinism si de dincolo de moarte de ei insisi, de tara lor Romania, si de tortionarii lor romanii sadea; doi oameni care musca din propria lor carne si se lasa muscati fara sa cracneasca, zambind. Doi oameni care se zvarcolesc intr-un spatiu in care "toti sunt vinovati", conform sintagmei lui Camus. Chiar si ei insisi erau vinovati din punctul meu de vedere, de inactiune, in acelasi timp scuzati insa prin structura lor fanatic-inocenta; doi oameni pe care ii tine in viata si in moarte iubirea si credinta in Dumnezeul zilei de maine, doi oameni care calca cu viata si iubirea lor peste prostie, rautate si peste moarte. Si atunci, in timp ce ma gandeam, si fantazam pe aceasta tema, au aparut Actorii!

A avut loc Intalnirea, intalnirea pe care o asteptam inca din timpul facultatii!

Cei mai tineri oameni, cei mai tineri artisti pe care i-am cunoscut pana acum: Claudiu Bleont si Delia Seceleanu! Cand spun tineri ma gandesc la ceea ce le spuneau egiptenii grecilor: "Voi grecii, sunteti tineri".

Intalnirea cu Claudiu Bleont din punct de vedere artistic a avut, in ce ma priveste, valoarea unei (fara pretiozitatea) revelatii. S-a creat intre noi, Delia, Claudiu si eu, un triumvirat atat de special incat ar fi nevoie de cateva zeci de pagini ca sa il descriu. Si va asigur ca in aceasta formula "magica" veti mai vedea, cu siguranta, si alte spectacole.

Cu siguranta cei care ma cunosc sau au vazut spectacole de-ale mele vor spune: Pai bine, Marcele, dar pana acum ai lucrat doar cu actori tineri, proaspat absolventi. Iar eu le voi raspunde: Fals! Pana acum am lucrat in mare parte cu sclerozati, oameni care sufereau de un pragmatism convalescent. Rareori am intalnit in cazul acestor tineri actori dimensiuni artistice veritabile, erau in mare parte fie doar buni executanti, fie business-artistici care cantareau cu o minutiozitate de Shylock ce anume ii avantajeaza, si ce nu, fara dimensiunea riscului, curajului, a cautarilor.

Am avut pentru prima oara senzatia Intalnirii, nu a Repetitiei! A intalnirii dintre regizor si actori despre care vorbea Grotowsky si, sper, si cu dumneavoastra publicul! Senzatia Sarbatoririi si a Libertatii! Senzatia ca Dumnezeul Zilei de Maine exista in Arta!

Au inceput sa se adevereasca si sa se infaptuiasca toate utopiile mele in ce priveste teatrul ca spatiu al libertatii, teatrul ca loc unic, singurul in aceasta lume in care ma duc tocmai pentru ca sa nu fac teatru. Despre utopii am scris intr-un dosar de presa alcatuit de Oana Stoica. (www. supliment.polirom.ro/category.aspx?item=90&cat=13, depre respectivele utopii le vorbeam doamnei Sanda Manu si domnului Radu Penciulescu, carora le multumesc pentru incredere si sustinere si acum.)

Datorita increderii si libertatii acordate de catre domnul George Mihaita (caruia i-am oferit, la randul meu, premiul Guliver in tara piticilor), toti patru (si, in curand, va sosi si al cincilea din acest magic team) - un regizor, doi actori si Anca Cernea (scenografa cu care am inceput sa dansez imaginativ poetic, si nu numai) - am reusit sa facem ceea ce se cheama un laborator sau sa-i zicem, parafrazandu-l tot pe mosul Will, un loves labour, pe care nu va ramane decat sa il vizitati si sa il cunoasteti in fiecare seara. El este si va fi tot timpul deschis, ca un inceput asa cum spuneam mai sus, fara sfarsit.

Voi spectatorii sunteti, de fapt, parte integranta a acestui loves labour pe care va invit sa il frecventati, la randul vostru, deschisi, liberi, caci, altfel, jocul nu tine, nu are sens!

Un motto in loc de sfarsit

Dedic acest spectacol celor (putini) care au capacitatea sa iubeasca si sa faca arta cu fanatism, dar si celor (multi) care au reusit sa faca din Romania un loc detestabil!

Dumnezeul de a doua zi la Teatrul de comedie-regia Marcel Top

2008-12-13T18:05:00.000-08:00

| TNB deschide stagiunea »

Si-au trait nefericiti pina la adinci batrineti
La inceputul acestei veri, in luna iunie, mai exact, cind toate teatrele isi inchideau portile, am avut curiozitatea sa merg la avanpremiera unui spectacol, la Comedie. “Dumnezeul zilei de miine” se intitula piesa si in afara de titlul care promitea ceva divin, m-a atras numele de pe afis: Claudiu Bleont si Delia Seceleanu. Primul, mai precis. Mimi Branescu, scenarist, Marcel Top, regizor. Asta era, in esenta, afisul.

N-am avut curiozitati nu asta m-a impins la spectacol, ci mai degraba nevoia de a respira altceva decit atmosfera blazarii estivale . Am descoperit un text de o frumusete machiavelica – iti pare plat, la inceput, apoi te fura - intr-un décor minimalist redus la un scaun, un piedestal, citeva umbre proiecate in fundal. Si doua pesonaje, El si Ea. Numele lor nu conteaza - nici nu stiu daca se chemau sau nu intr-un fel - cum probabil nu au contat nici pentru cel care scris textul.

Importanta este povestea, general valabila pentru oricare om care a iubit sau va iubi vreodata. Convulsiile unui cuplu, rememorate de cele doua personaje in monologuri cind domoale, cind vulcanice, tensiunile reamanente, zbaterile facerii si desfacerii relatiei lor. Toate-s vechi si noua toate, eternul cerc al iubirii care decade, renaste, si intr-un final fericit, moare: El si Ea se casatoresc iar nunta este sarbatorita colectiv, pe bune, in mijlocul spectatorilor care degusta din vinul pe care mirele (Bleont) il ofera cu generozitate in stinga si-n dreapta. Imi pare rau ca n-am notat citeva din replicile personajului masculin – Bleont este demential si cind plinge, si cind ride, si cind vorbeste despre cum facea pipi linga un gard.Il sustine Delia Seceleanu cu aplomb desavarsit,tinand piept acestui vulcan,Claudiu Bleont,(nu l-am vazut de ani buni intr-o asemenea forma). Trairile lui sint autentice, zvircolirile lui interioare nasc alte zvircoliri, in inima spectatorului care-l priveste cuminte, in scaun. Un intreg laborator al sufletului scoate la iveala alchimii umane precum furie, angoasa, iubire, umilinta.Si laboratorul acesta se datoreaza atat actorilor dar in egala parte, mainii unui foarte tanar si foarte bun regizor,Marcel Top(nu am vazut nimic facut de el pana acum),dar care daca va continua astfel are toate sansele de a deveni un mare regizor. Eu spun ca personajele au murit, prin casatorie. Altfel, piesa nu s-ar fi terminat niciodata. Potentialul unei relatii se epuizeaza, si in piesa, ca si in viata, in momentul in care necunoasterea, ca sursa de mister, este inlocuita de confortul caldut al stabilitatatii. Nunta de la final adera la realitatea cuplului nostru cel de toate zilele si noptile: si au trait nefericiti pina la adinci batrineti.

CUVANTUL-25 iunie -2007

diana cavallioti in deformatii-regia marcel top

2008-12-13T18:00:00.000-08:00

Portretul de AZI
Actriţa Diana Cavallioti

Studentă în ultimul an la UNATC, la clasa profesorului Florin Zamfirescu, Diana Cavallioti debutează în spectacolul "Deformaţii", în regia lui Marcel Ţop, montat la Teatrul Luni.
Este o bucurie ori de câte ori descoperi într-o premieră un tânăr actor care este încă student. În premiera Deformaţii, care se poate numi o premieră a tinereţii şi valorii (în cazul acesta, tinereţea este prin ea însăşi o valoare) am remarcat-o pe Diana Cavallioti, încă studentă în anul IV la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa profesorului Florin Zamfirescu. Dincolo de datele fizice - frumuseţe, eleganţă, graţie -, Diana Cavallioti stăpâneşte bine mijloacele dramaei şi ale comediei. Mai bine zis, a mixajului dintre cele două genuri. Un joc foarte modern, puternic, cu o expresivitate bine studiată, temperament şi o uşurinţă de a comunica idei profunde învelite într-un ambalaj care pare superficial şi strălucitor. Nu e întâmplător faptul că Diana are mobilitate deosebită şi un limbaj gestual încărcat de muzicalitate. Ea a urmat cursurile Liceului "Dinu Lipatti", având o formaţie muzicală temeinică atât în arta pianistică, dar şi în cea lirică.
În şcoală a lucrat cu profesorii Valeria Sitaru şi Florin Zamfirescu. Deja a avut câteva roluri în film. Aş aminti Restul e tăcere, în regia lui Nae Caranfil, Second hand, în regia lui Dan Piţa sau Târziu, în regia lui Paul Negoescu. În Deformaţii, ea interpretează mai multe roluri cu naturaleţe aşa cum o fac şi colegii ei, pentru că se simte şi se vede credinţa lor în arta poetică actuală. Ciclul poetic Deformaţii îi reprezintă şi se regăsesc în versurile, pline de miez, când disperate, când triste, când onirice. Una dintre cele mai puternice secvenţe în care apare Diana Cavallioti este cea "Fără cuvinte". Ea încearcă să ne spună, prin cuvintele care nu-i ies din gură, "nu mai pot" ceea ce simte o întreagă generaţie. O scenă violentă şi, în acelaşi timp, poetică, pentru că sfâşierea, dezastrul, autodistrugerea sunt sublimate printr-o trăire metafizică.
Un alt moment impresionant, în care apare Diana, este cel al tinerei fete, inocentă, visătoare, idealistă. Ea trăieşte în ţara Utopiei, unde dragostea este nesfârşită şi unde oamenii nu cunosc răutatea, crima şi trădarea. Sper că regizorii noştri de teatru, dar şi directorii s-o remarce pe Diana Cavallioti şi să-i dea roluri pe măsură.
Irina Budeanu

cronica -NATURAL BORN FUCKERS-in regia lui marcel top

2008-12-13T17:53:00.000-08:00

Cu monologul interpretat excelent de Toma Dănilă debutează spectacolul Sex, Drugs, Rock&Roll II de la Teatrul Arca, în fapt, reluarea producţiei Natural Born Fuckers de la Teatrul ACT, pe deja celebrul text al lui Eric Bogosian. Regia e semnată de Marcel Ţop, care scoate unele secvenţe din montarea precedentă pentru a adăuga altele interpretate de actori diferiţi. Cu panoplia sa de portrete din suita celor unsprezece monoloage, spectacolul înseriază toate tipurile de excese din universul masculin. Lumea (americană, dar se vede că şi inconştientul colectiv al nostru, românesc începe să fie tot mai american) se compune, treptat, pe bucăţi, din portrete individuale de marginali. Marcel Ţop eşalonează un univers în care interlopii îi ies mult mai bine decât stilaţii (ori poate realitatea noastră e mult mai generoasă, pentru actorul român, cu exemplele de jigăriţi). Artistul care refuză orice convenţie socială, dar şi să picteze (rol în care Alexandru Nedelcu face un experiment riscant cu nervii spectatorului), un guru de cartier, revoltat împotriva erei calculatoarelor (cu Cătălin Babliuc monocrom, dar convingător), se intercalează cu conformişti, bogaţi şi snobi (interpretaţi de Alin Mihalache sau Tudor Aaron Istodor, puţin şovăielnic, dar în multe momente expresiv).

Până la urmă Sex, Drugs, Rock&Roll II pune pe tavă ethosul ultimului sfert de secol într-o lume a dezaxării şi a asocialului virulent. Un dereglaj etic de proporţii greu de cuprins face numitorul comun al tuturor monoloagelor. S-a zis cu alienarea dulceagă sau cu era inadaptării cu oftaturi, la mare preţ în secolul trecut. Nota generală a galeriei de escroci din textul lui Bogosian stă în dezordinea mentală şi în agresiune. Revolta e strigată şi caută căi eficiente. Cel mai bine i se vede vehemenţa la personajele interpretate de Radu Iacoban, Gabriel Călinescu şi Constantin Diţă. Eroii lor sunt campioni ai strigătului (a nu se confunda cu răcnitul pe scenă al actorilor slabi), dar şi ai praxis-ului. Nevoia de răzbunare îmbracă forme diverse şi perfide, ca în cazul moleculei evocate de personajul lui Radu Iacoban, cel ce nu se spală niciodată. Este molecula cea mai puternică (Zorro), de gonoree, cu care parazitul social aruncă generos în toate direcţiile. Cel puţin în scenariile sale compensatoare. Protestul său este comic, iar nota amăruie - implicită. Actor cu forţă, cum puţini au, cu voce bună şi dicţie perfectă, Radu Iacoban îşi dozează bine discursul, compunându-şi un personaj plin de înfocare şi energie. Furia permanent strecurată în cuvinte dă pregnanţă textului său despre discrepanţa între lumea prăpădiţilor plini de toate infecţiile şi universul celor bogaţi, puternici şi snobi.

Cel mai savuros moment al furiei otrepelor este construit de Gabriel Călinescu ca rapper puşcăriaş. Actorul e ca o torpilă, face o demonstraţie de energie primară. Problema personajului este cine deţine puterea cea mai mare. Evident, Dumnezeu. Dar Dumnezeul unei lumi răsturnate, un Dumnezeu pe dos, "ăl mai mare ciumec". E un Dumnezeu malign, al puşcăriaşilor care îl invidiază datorită formelor complexe şi puterii nestăpânite de a face rău. Dereglajul etic al lumii se întinde până la cer. Puşcăriaşul său respectă divinitatea... pentru câte mizerii poate să facă. Evocând un Dumnezeu care, în funcţie de gradul de indispoziţie cu care se trezeşte (matematic se trezeşte prost dispus), mai dă drumul la un cutremur, mai lansează o tornadă, actorul e incendiar. Gabriel Călinescu, într-un personaj ca "băieţii de după blocuri", se dovedeşte extraordinar în a provoca publicului şoc după şoc, fără ca intensitatea să se aplatizeze vreun moment.

Într-adevăr, scursurile societăţii prilejuiesc cele mai reuşite creaţii ale spectacolului. Doru Bem este atât de natural şi atât de şmecheros-convingător în adolescentul care cerşeşte ca să se drogheze, încât publicul intră imediat în joc, se milostiveşte de el şi face chetă. Constantin Diţă, în golanul îngrijorat de poluare, emite imagini apocaliptice în care dejecţiile înghit totul. Textul său e spus cu umor, actorul gradează iscusit şi pune accente pregnante pe reperele folosite cu semn schimbat. Tot ce îndeobşte conotează prospeţimea, curăţenia, sănătatea - râuri, oceane, peştişori – devine, în imaginile sale, focar imund de infecţie.

Un singur moment de serenitate există în tot spectacolul. Dar o serenitate a la Bogosian. De data aceasta personajul (Răzvan Oprea) este exact modelul. Şi e mândru să fi fost construit după perfecţiunea modelului. Personajul deţine echilibru perfect şi perfectă stăpânire de sine. E singurul caz din istoria umanităţii în care între model şi copie nu s-a interpus nici o impuritate. Doar că perfecţiunea sa e zonală. Şi anume falică. Femeile se dau în vânt după el. Răzvan Oprea construieşte caricatural discursul autoaprecierii. Actorul evită capcana tuşelor groase. Momentul său e o delectare continuă, cu poante bine plasate şi bine interpretate. Singurul care mizează pe caricatură în acest spectacol, Răzvan Oprea e solar şi de un comic benign simpatic.

Aşa că dacă şi numai dacă nu aveţi urechi pudibonde, dacă sunteţi tineri şi/sau vă plac formele teatrului alternativ, mergeţi neapărat la Teatrul Arca la Sex, Drugs, Rock&Roll II. Veţi vedea o generaţie formidabilă de actori tineri într-un spectacol pe măsura talentului lor. Să fi jucat în engleză, până acum, mulţi dintre ei ar fi făcut filme la Hollywood. Aşa - rămân aici să vă delecteze pe dumneavoastră. Ar fi mare păcat să-i rataţi.
Victor Scoradet-Adevarul literar artistic-2005

Imperfectul Necesar-scriere despre Richard III-regizorul Marcel Top

2008-12-13T17:48:00.000-08:00

RICHARD AL III-LEA
IMPERFECTUL NECESAR SAU O ESTETICA A IMPERFECTULUI

MARCEL TOP

Se spune, se scrie, se crede ca oamenii au tins si tind dintotdeauna spre perfectiune.
Probabil ca una dintre cele mai mari dileme ale umanului consta in neputinta de a formula cu exactitate ceea ce este perfect si imperfect. Avem de a face cu doua concepte care, dupa cate se pare, nu pot fi masurate decat, in cel mai bun caz constatate si de cele mai multe ori transformate in prejudecati.
Oscar Wilde spunea ca nu exista moral sau imoral, nu exista bun sau rau in mod absolut, exista frumos sau urat, estetic sau inestetic. Si asta, de ce sa nu recunoastem, suna frumos, chiar neconventional, ne poate fermeca o asemenea afirmatie, dar, in acelasi timp, o asemenea afirmatie este pasibila de a putea deveni in orice moment o prejudecata, inca din momentul in care a fost formulata. Shakespeare, in Macbeth, probabil ca intelegea mai bine decat Oscar Wilde si alti esteticieni sau neesteticieni ai frumosului sau uratului, in ocult ironicul discurs al vrajitoarelor: “ Ce-i frumos e slut,/ Ce-i slut, frumos,/ Prin duhori si pacle/ Sa plutim in sus si-n jos.”
In antichitate, grecii, mai ales Platon in periculoasa lui utopie, « Republica », periculoasa dupa cum s-a vazut dupa secole atunci cand a existat seductia de a o aplica, generand dezastre( vezi cazul filosofiei lui Marx, Engels, Lenin) cereau eliminarea din cetatea ideala a artistilor pe motivul ca arta ar fi o copie a realitatii imperfecte care suceste mintile « tinerilor ». Deci, cu alte cuvinte, intotdeauna umanitatea, dintr-o fatala nevoie de certitudini, a jinduit si a cersit dupa aplicabilitatea acestu concept al perfectiuni, concept care, de multe ori naiv, si deprimant de cele mai multe ori, a fost confundat cu conceptul de fericire. Si iata ca oamenii, dupa secole de la aceasta fatidica afirmatie a lui Platon, au descoperit chiar taramuri noi, au descoperit America, dar nu au descoperit perfectiunea, doar o iluzie a ei, definita si redefinita in fiecare secol. Emil Cioran spunea ca cei mai periculosi indivizi sunt cei care construiesc utopii, sau mai rau, viseaza la aplicabilitatea lor, lumea fiind prin excelenta leaganul imperfectiunii.
Pornind de la aceste premise, sa ne inchipuim acum ca traim intr-o lume care tinde spre perfectiune. Vom constata, cu mirare sau nu, ca nu trebuie sa facem un efort prea mare de a ne inchipui aceasta lume, vom constata cu stupoare ca de fapt, traim intr-o lume care tinde spre perfectiune. Dar sa mergem si mai departe si sa ne inchipuim aceasta lume, vorba unui filosof medieval, « cea mai perfecta dintre toate lumile posibile », aujnsa la un climax al visului ei. Atunci cand iluzia perfectiunii e atat de mare incat se confunda cu insusi obiectul si finalitatea visului. In aceasta lume in care imperfectul a fost « starpit », se naste intr-o buna zi Richard III, o creatura fara seaman intre semenii ei, si care este tolerata datorita faptului ca devine pentru ceilalti, fiind « diform » interior si exterior, un entertainer. In aceasta lume, imperfectul devine sursa comicului, o lume in care handicapul nu mai provoaca oroarea, scarba, compasiunea sau mila, pentru ca nu mai poate provoca decat rasul. O lume, « cea mai perfecta dintre toate lumle posibile », suficienta siesi si care, de fapt, are foarte bine infipta in viscere si in pantec tarele radacinoase ale imperfectiunii, si in principal « frica », acel sentiment care salasluieste in stomac, dupa cum spunea fantomaticul print roman Caligula. Deci, in aceasta dimensiune de orbi cufundati in narcisismul lipsei lor de perspectiva, intr-un somn, apare Richard III, intr-un loc in care arta este interzisa sau este considerata cel mult o bufonada, de care nu mai stiu decat cei care se nasc imperfecti, asemenea lui. Richard III se naste din frica celorlalti, din neputinta celorlalti de a descoperi marea iluzie a existentei. O lume total lipsita de morale, care in acelasi timp isi exhiba discursul moralist peste tot, in care « barbatii sunt barbati si femeile femei », in acest loc apare Richard, produsul fetid al fricilor colective. Atunci Richard va fi la inceput un bufon care se metamorfozeaza in ceea ce esta altfel. Va deveni din « cel de care razi », « cel de care te temi ». Cu alte cuvinte, va deveni Antichristul acestei lumi, pe care, in final, eliminandu-l, lumea va avea iluzia mantuirii sale. Finalitata tuturor cautarilor lui Richard va fi crima, dar nu orice crima, o crima estetizata, insotita de muzica si ridicata la rang de arta. Richard, histrionul existential, nici barbat, nici femeie, diform atat interior cat si exterior, instaurand confuzia clarviziunii in ceilalti, va ajunge, pana in final, cuceritorul acestei lumi, seducaorul ei, ptentru ca el, nefacand parte din niciuna dintre categoriile perfectiunii, stie sa manipuleze ceea ce e barbat sau femeie, frumos sau urat, in aceeasi masura, chiar in final sacrificanu-se ca sa isi duca la indeplinire acest vis, un vis individual, un vis de artist, un vis »imperfect », nu un vis colectiv. Moartea lui Richard va fi o rasturnare a mortii, a sacrificiului care mantuie si din care te impartasesti, biblic. Va avea valoarea unei impartasanii din urat, din ceea ce consideram imperfect in prejudecata noastra. In final viii si mortii acestei lumi perfecte vor veni sa se impartaseasca din carnea celui care a oripilat-o, a ingrozit-o. Ultima imagine a spectacolului este insusi Richard, care, asemenea unui profetic criminal in serie la superlativ, isi va autodevora inima.

ERIC BOGOSIAN'S TALK RADIO-o intamplare frumoasa si oarecum scandaloasa in regia lui Marcel Top

2008-12-13T17:44:00.000-08:00

Visul lui Pittis traieste de trei ani

 Premiera mondiala la Radio3Net
Astazi, Radio3Net "Florian Pittis" implineste trei ani de existenta, prilej cu care ascultatorilor li s-au pregatit evenimente speciale. Intre orele 08.00 si 19.00 primul radio de stat net-only, si deocamdata singurul, isi deschide portile pentru toti cei care vor sa vina in vizita. Si, in premiera mondiala, la Radio3 Net "Florian Pittis", regizorul Marcel Top va pune in scena virtuala conceptul de "radio in radio".
Sunt trei ani de cand radioul infiintat de Florian Pittis a inceput sa emita. Si ceva mai mult de trei luni de cand Radio3Net poarta numele marelui artist, plecat prea curand dintre noi. Astazi, postul de radio isi dezvaluie secretele, deschizandu-si portile tuturor celor care vor sa intre, ocazie cu care pe prima pagina a site-ului www.radio3net.ro va putea fi accesata Galeria Video a postului, proaspat reorganizata si imbogatita de-a lungul anilor. Concerte, piese de teatru, interviuri in exclusivitate si multe altele vor fi la dispozitia tuturor. Tot la www.radio3net.ro, si tot astazi, se va inaugura site-ul "Noapte buna, copii!". Un site pentru copiii de toate varstele. Care vor putea de-acum incolo sa intre in lumea povestilor aflate in fonoteca Radiodifuziunii Romane si care vor putea fi ascultate oricand pe Internet.
In premiera mondiala, la Radio3 Net "Florian Pittis", Marcel Top, unul dintre regizorii care fac parte din noua generatie, premiat la festivaluri nationale si internationale, va pune in scena virtuala conceptul de "radio in radio". Dupa primii trei ani de "radio in culori", ascultatorii de Radio3 Net vor putea auzi si vedea o piesa interactiva dupa textul "Talk Radio" al lui Eric Bogosian. In studio sau prin telefon, incepand cu ora 19:00, isi vor da concursul: Maia Morgenstern, Marius Bodochi, Claudiu Bleont, Tudor Aaron Istodor, Razvan Oprea, Iulian Glita, Delia Seceleanu, Mihaela Ailincai si Toma Danila. "Vocea care nu se vede" este un spectacol despre fricile, angoasele, dementele, ridicolul si paranoia celor care traiesc in cutiile de beton ale marilor orase. Productia se doreste un spectacol total, despre voci care (se) vad, se aud si au ceva de spus. (M.A.)

"CODUL CREATORULUI CONTEMPORAN"-(in versuri)-pseudo-poem al regizorului marcel top

2008-12-13T17:39:00.000-08:00

UN FEL DE FRUMOS-pt rubrica -ATITUDINE
UN FEL DE INDRUMAR PENTRU TINERII CREATORI DAR SI PENTRU AILALTI TINERI CARE SE INDURA SA CRITICE DEMERSURILE FIRAVE ALE TINERILOR CREATORI.

Daca nu iti doresti sa stai intre patru pereti sau daca nu iti doresti sa te duci la scoala,(universitate,liceu ori scoala primara ),daca pur si simplu nu vrei sa te duci la un film ,sa stai pe internet ori pe mobil,sa frecventezi vreun club hain in care toata lumea e snoaba sau se duce la sclifoseala,daca nu vrei sa fi agatat de vreo baba sau de vreun poponar cu ganduri negre venit din sfera occidentala ,in vreun club arhiplin in care esti expus fara sa vrei la pipaiala,daca nu vrei sa vezi un spectacol tampit cu pretentii postmoderno-fetale ,in care actori adulteri se scuipa reciproc fara miza si fara pedala,iesi tinere dornic,pur si simplu pe strada.
AVERTISMENT-
Dar nu o face oricand,fa-o noaptea!Noaptea ,fara indoiala e un sfetnic bun.
Celor care sunt avizi de mesaje contemporane,va zic,mesajul contemporan nu e diurn!Este prin excelenta nocturn!
Demersul spre un concept,daca asta va doriti,inseamna a te elibera dintre cei patru pereti si a cobora in amarnica si congenital-furibunda strada.
Acolo secretele si realitatile se aprind si se sting .Incercati doar o clipa sa va parasiti habitatele impresurate de tv ,mobil,i-pod sau computer ,incercati sa ramaneti in urma ,sa gresiti ,sa luati la pas gustul erorii,............Nu orice eroare,nu o eroare de word,de system,de windows!EROAREA VOASTRA!EROAREA PERSONALA!
Jinduiti dupa mai multe insomnii,dupa cafele fara sfarsit si vinuri ieftine,dupa excese ce nu isi doresc sa epateze,dupa depresii ce nu se doresc impartasite ,nici psihologului,nici mai ales,celui mai bun prieten.
Indrazniti sa coborati singuri,in strada pe care obisnuiti sa ziceti ca o cunoasteti ,sau sa o descrieti,indrazniti accesul la viata sau la o minima forma de energie,lasati alergia de fotoliu,de desktop sa va imbie ca o forma abstracta si seaca de pseudo-vrajitorie.
Nu va mai ardeti patetici pe rug pornirile,nu va mai temeti!
Noaptea oamenii pe care ii detestati si va detesta sunt putini,noaptea aduna scursorile,progeniturile si in cele din urma ideile.
Insomniile isi gasesc sensul pe strada,nu in retete de somnifere prescrise in farmaciile de la parterul blocului,ori in sanul obscen al vreunei nevroze chinuite!
Nu uitati va rog ,intunericul de dupa doispe'- a.m .contine si oameni negrii si mogaldete care fac bau-bau,totusi,dincolo de toate aceste vietati ce va par abstracte,-------------remember please!
.......ambientul urban nocturn, poate fi ingrozitor de frumos ,dar si manos ca un lan de grau netreierat si scrofulos!

Marcel Top-PT ZIAR

regizor marcel top-cronica Dumnezeul de a doua zi -T de comedie 2008

2008-12-13T17:33:00.000-08:00

"Dumnezeul de a doua zi", Bleont din prima

Ivana Vlad
Un coup de foudre intre o gravida "bine f.... si proaspat parasita" si un tanar oarecare in pragul varstei critice de 30 de ani, care se lupta demn cu panseurile erotomane pe care i le provoaca buricul ei gol zarit intr-o zi torida de vara printre asfalturile dambovitene, iata o felie de amor de pe planeta Romanica, derulat printre caderile de calciu si crizele de nimfomanie ale mamei ei, bataile de strada cu diferiti "lipscanezi, rahovenezi sau ferentarezi" ale tatalui lui, infocat suporter rapidist, si propria metafizica de alcov a eroului. In recenta premiera "Dumnezeul de a doua zi" de la Comedie, tanarul regizor Marcel Top isi expune inca de la inceput pariul estetic si implicit videoclipul celor de la Travka, ce ne plonjeaza direct in atmosfera sordida a iubirilor morbid-suprarealiste din cartierele metropolei bucurestene in anul de gratie 2008: "Exista momente cand toate/Din capul tau te tin departe de tine/Departe de insule, de poze, de fumat/De ministerul extern.../Departe de simt, de sex, de ruj/De moc, de sarut, albastru Beirut/Urban violent, urban violent/Mii de ganduri pe secunda/O suta de mile prin gand/Singuratate, antivirus, din gand in gand", iar concluzia este chiar premisa spectacolului: "Am nevoie de o clipa de intimitate...". Tot in stil intimist este construit si spectacolul lui Top, care isi pune cei doi eroi sa prezinte fiecare, dintre scaunele goale ale unei reprezentatii a "vietii ca teatru" si printr-un joc care se intersecteaza rar si doar din intamplare, propria varianta a unei iubiri ratate din lipsa de intimitate si poate, de ce nu, si din lipsa de intelegere a unui Dumnezeu accesibil romanilor doar la second-hand si, deducem, neasumat nu chiar din lipsa de intimitate, ci din lipsa de intelegere a aproapelui. Textul lui Mimi Branescu are momente bune de umor viu si spontan si te tine in priza, insa pare scris el insusi pe drumul dinspre baie spre bucatarie sau viceversa al unei locuinte-vagon dintr-un cartier bucurestean (context in care e greu sa nu incerci sa te gandesti cum sunau celelalte texte inscrise in concursul Comedia tine la tineri din 2006, pe care acest text l-a castigat). Din lipsa de solutii dramaturgice, Mimi Branescu recurge la imanentul Dumnezeu. Pe cale de consecinta, dupa ce tinerii indragostiti scapa de intrusii materni si paterni din confortul precar al iubirii lor vrand-nevrand semi-platonice, ne trezim catapultati cu mult haz in mijlocul unei nunti in cer cu lautari ferentanezi, lacrimi sincere si manele concrete. Delia Seceleanu este de nerecunoscut dupa performantele de la Comedie, "Revizorul" si mai ales "Poiana boilor", actrita are un joc artificios si neconvingator. In schimb, Claudiu Bleont face toti banii, si regizorul Marcel Top are meritul de a-l fi redescoperit pe acest actor mare altadata, care de ani buni se complacea intr-un altfel sincer cabotinism. Se pare ca actorul si-a redescoperit Dumnezeul din vremurile lui bune, iar spectatorii de la Comedie au sansa sa guste un Bleont de un haz nebun, inventiv, expresiv si nuantat. Astfel, un text inegal este salvat de un actor autentic si o regie care stie sa dea sens golurilor epice. Desi nu te pune pe (prea multe) ganduri, spectacolul de la Comedie suna "ca-n viata", te binedispune si are premisele unui succes de public considerabil.

Luni 11.02.2008

2008-03-06T05:50:00.001-08:00